☆(¯`·._(¯`·.SweetAnimeTv.·´¯)_.·´¯)☆

louis · Baby

Cai spre nemurire

Aceasta istorisire nu o scriu nimanui in special,caci nu mai este nimeni pe lume care sa se fi putut apropia de mine atat cat sa pot considera ca este o parte a fiintei mele.
Este ultima mea seara.Ultimele mele ore de existenta si imi este totuna ca va scriu dintr-un cimitir ori daca m-as afla sa zicem,intr-o vila somptuoasa la tarm de mare…Si cum orele imi sunt numerate,si cum lumina acestui ultim sfesnic al noptii - luna – nu ma mai fascineaza nicicum,ma cobor in tristetea a ceea ce mi s-a intamplat,lasand deschisa pentru voi - cei ce veti putea
duce pana la capat cautarile mele – o poarta catre descifrarea acelor intamplari ale vietii neglijate din ignoranta sau din imposibilitatea de a le intelege.
“OMNIA MEA MECUM PORTO”-tot ce am duc cu mine,si daca am vreun regret,in aceste ore de asteptare,el vine din faptul ca voi duce cu mine in nefiinta comori pe care am dorit sa le ofer oamenilor,respinse insa cu blandete sau cu brutalitate.IUBIRE si ADEVAR – pentru mine acestea sunt…au fost cele mai mari comori ale lumii.Dar sper,totusi sper,ca dupa ce veti citi aceste randuri macar veti cauta cu privirile in ceea ce va inconjoara farama de iubire si de adevar care va trebuie.
Si va incredintez ca ele exista.

Capitolul 1

Oameni si fapte.Intamplari si destine.Ce se ascunde insa,dincolo de acestea
si ce anume le determina?Ce aglomerari de stari,evenimente,porniri si sentimente,decid,in chip inevitabil,turnura ulterioara a unei vieti in plina existenta?Caci,la urma urmei,e greu sa gasesti oameni al caror destin sa se infatiseze,de la un capat la altul,plat si incolor,fara nimic semnificativ in el,care sa depaseasca limitele intamplarilor commune.Judecand dupa primele impresii si dupa aerul degajat cu care vorbesc despre mine si despre viata mea,aceasta autobiografie nu pare sa “ascunda” nimic spectaculos:faceam parte dintr-o familie “cuminte”,”asezata”,”obisnuita”,cu o existenta “ordonata”,pana la monotonie.
Tatal meu – maestru intr-o intreprindere locala,cu cativa ani mai in varsta decat mama,parand in primul rand un individ,poate,prea interiorizat, care se lasa mai greu “deconspirat” in forul sau launtric si,tocmai de aceea ,riscand sa creeze impresia – pentru cei care nu il cunosc indeajuns – de om usor morocanos,dar ,oricum,lipsit de orice unda de ostilitate si incercand sa se achite onorabil de valoarea de gazda.
Mama – desenator tehnic intr-un institut de proiectare,o soție retrasa,nu neaparat foarte frumoasa,dar placuta prin naturalete,prin vorbele umplute de spirit cu care isi insoteste replicile,precum si prin harul de a intretine un dram de buna dispozitie.
Si eu,copila lor,vesnica copila chiar si acum,care statea intinsa pe spate,cu mainile sub cap,in trifoiul inalt,si privea cerul pe care se plimba stingher si neinsemnat un nor.Era jocul meu preferat,sa urmaresc o pata pe imensitatea de sus ,sa vad cum se transforma in cal,Mos Craciun,sau vreun balaur.Nu-mi mai trebuia nimic,nici mancare,nici apa,si doar strigatul mamei ma aducea inapoi pe pamant,in gradina casei.
Anii trecura,eu aveam acum aproximativ 19 ani,insa tot mai ramaneam asa,cateodata,in gradina.uitandu-ma in sus,la cer.Parea ca voi ramane pe veci in casa parinteasca si mai parea ca niciodata nu se va intampla nimic in ceea ce ma priveste…asa de stearsa imi era viata .In ochii celorlalti,chiar si in a parintilor,fusesem intotdeauna o fata oarecum ciudata.Pentru ca doar ciudata se putea numi acea sobrietate a mea.Vorbeam putin,paream foarte preocupata in relatiile cu oamenii si cand nu aveam chef sa intru intr-o discutie,afisam o privire
patrunzatoare,de parca ti-ar fi scormonit direct prin miezul inimii,si scapam intr-o secunda de chinurile vorbelor.
Eram o fiinta putin stranie si interiorizata,si tocmai combinatia asta de trasaturi ma facea sa par intangibila.Cativa dintre colegii mei incercasera sa se apropie de mine,dare u ramaneam aceeasi “Zana de gheata”,cum ma numisera,mai in gluma,mai in serios.Se obisnuisera pe urma cu gandul ca:”Tipa e inabordabila” si,cum nu reactionasem niciodata fata de ei cu ironie sau cu dispret,invatasera sa ma considere doar o buna prietena.Nu reusise insa nimeni si nici nu se mai straduiau sa-mi deschida portita sufletului.Si acolo,desi pe vremea aceea nu vroiam sa recunosc,dar imi dau seama acum,in spatele usilor ferecate ale inimii mele,eram singura .Si singuratatea aceea a mea era o rana care imi chinuia viata.
Dar,mai presus de singuratate era teama de indiferent ce relatie cu un baiat,fie el si foarte indragostit.Pentru ca,stiam eu foarte bine,”indragosteala” asta a lor trecea ca fumul si in locul ei ramanea intotdeauna un nimic.Nimeni nu ma putea convinge de contrariu.Nu mai credeam in nimic,cu atat mai putin in baieti si in privirile lor,iar cand cineva imi “promitea” ceva,orice,ochii mi se intunecau si un hau urias se aseza intre mine si acea persoana.Oamenii nu ar necesită sa promita nimic – dupa parerea mea, asa ar fi cel mai bine pentru toti.Poate ca o a unsprezecea porunca biblica pentru cei ce nu le respecta pe primele zece,ar trebui sa fie:”Inapoi in cerc!”.Nu ca o respingere a dreptului la mantuire,ci ca o eterna rememorare a pacatului:fericirea unuia nu trebuie cladita pe durerea altcuiva.
Traiam acum mai mult in lumea fascinanta a viselor,pentru ca realitatea ma chinuia,imi tortura sufletul,chiar daca nici acum nu inteleg de ce.Nu aveam nici un rațiune bine intemeiat sa ma comport cum ma comportam.Pur si simplu ma manifestam in stilul in care simteam,si in jurul meu nu mai vedeam decat un intuneric haotic in care eram tinuta prizionera.Abia asteptam sa vina linistea noptii,sa caut iar printre ganduri si amintiri,zilele bune ale vietii mele.Imi imaginam apoi ce-ar fi daca as fi trait mai numeroase astfel de zile,daca as fi fost iubita,ce-ar fi fost sa fiu fericita.Imi aminteam copilaria mea in orasul acesta al ingerilor,Los Angeles,taramul nesfarsit al neintelesului.Imi aminteam vocea mamei care vesnic canta si bratele tatalui care ma ridicau la cer.
In spatiul claustrat al existentei incap,uneori,nebanuit de multe clipe de suferinta ,depresie,tensiune si de descurajare.Dar totul devine,pana la urma,suportabil,daca,dincolo de multitudinea de traume,stii sa astepti cu rabdare,si incredere sis a intampini “cascadele de bucurie”.Pentru mine,”cascada de bucurie” s-a numit David Talbot.
Totul a inceput intr-o zi oarecare,cu nimic deosebita fata de celelalte.Stateam in sufragerie si citeam un roman de aventura,”David Copperfield”,mai exact,cand l-am auzit pe tata spunandu-mi ca vrea sa vorbeasca ceva foarte serios cu mine.Am ramas stupefiata,de-a dreptul.Prima “discutie cu tata”dupa multa vreme.Pentru o secunda ochii mi-au alunecat pe o fotografie inramata de pe noptiera de alaturi din care zambea cu modestie,daca pot zice asa,un barbat in jur de 45 de ani.
- Ti-e dor de el,nu-i asa? l-am auzit pe tata,trezindu-ma din visare.
Am tresarit pentru un moment.Cum de m-am tradat?Cum de am lasat sa-mi scape sentimental acela?Am inchis cartea cu o miscare scurta,si am asezat-o alaturi de mine,pe canapea.Mi-am ridicat genunchii la piept si mi-am impreunat mainile in jurul lor,adoptand o pozitie copilaroasa,dar ce ma facea sa scap de crisparea ce ma cuprindea privind chipul serios al tatalui meu.
-Da,i-am raspuns eu incet,incercand sa-mi controlez nodul din gat din cauza caruia ma pierdeam de-a dreptul.
M-a privit pentru cateva secunde,fara sa-mi zica nimic.Cunosteam momentul asta .Imi ascundea ceva si nu stia cum sa mi-o spuna,eram sigura,dar nu am indraznit sa-i intrerup sublime tacere.Parea trist,si in acelasi timp hotarat.A inceput apoi sa-mi vorbeasca,cu o voce aproape pierduta despre instrainarea mea fata de el si de mama,despre lungile mele “ritualuri”de visare si absenta,in concluzie despre faptul ca poate as avea necesitate sa mai schimb aerul.
-Ce vrei sa-mi spui de fapt?l-am intrebat cu grija,ca sa nu para ca ii reprosez ceva.
Nu mi-a raspuns.Era de asteptat.S-a ridicat brusc,a pus un plic desfacut peste cartea de langa mine,si a iesit,in tacere,cu pasul lui greoi.Am privit suspicioasa acea corespondenta,fiind sigura ca e ceva in neregula cu ea ,altfel de ce m-ar fi lasat tata sa descopar singura ce se ascundea in spatele acelui plic?Intr-un tarziu,dupa intrebari nerostite si taceri lungi,am inceput sa citesc scrisoarea ce nu avea destinatar.Am recunoscut iute scrisul.

“…cineva spunea ca <fiinta>.E foarte adevarat.Dorind sa fii fericita,ai descoperit fata finite;nefiinta a insemnat tot ce ai pierdut in incercarea ta de a te convinge de adevarul sentimentelor tale si in lupta cu absurde reguli in care niciodata nu ai fost in largul tau,Selene!
Nu ai fost,pentru ca deseori confundai sentimentul care leaga doi prieteni,cu dragostea dintre un baiat si o fata, si ti se parea ca,iubind,prietenia ta fata de camarazii copilariei si ai adolescentei tale,ar avea de suferit.Sigur ca nu era adevara,cum falsa era si imaginea iubirii ca stare de captivitate,in timp ce ea este,dimpotriva ,castigarea libertatii absolute.
Acum este prea tarziu si inutil sa te conving ca in toate vorbele mele am pus cu sfintenie numai adevar.Stiu ca intr-o zi, peste 5-10 ani iti vei aminti cate ceva din tot ce am incercat sa te invat,si ma vei intelege abia atunci,caci va ramane totul neschimbat,in afara de mine,care nu voi mai fi.Stiu ca,atunci vei sti sit u ce inseamna o dragoste care te absoarbe cu totul in rotirea spiralei sale ,si sigurul lucru de care imi pare rau e ca nu voi fi langa tine sa-ti vad chipul radiind.
Pana atunci insa,presupun ca va mai trece ceva timp,si,ca sa fiu sigur ca mai tarziu nu voi regreta nimic,ai programat pentru maine,la orele 21:00,trenul spre New Orleans.Te astept inapoi in lagarul copilariei.Trebuie sa vezi cerul de aici; e un cer nemaipomenit in care pulseaza toate furtunile acestor 64 de ani ai mei.As vrea sa-mi continui viata,stiind ca am reusit sa implinesc in aceasta viata,fericirea cuiva apropiat.

Iti las aroma dulce-amaruie a amintirilor,
si toata forta de a spera si de a si de a tinde spre atingerea
absolutului.Te astept cu drag,
David Talbot

Am simtit cum stropi de gheata mi se strecoara pe spate.Deci de-asta se comporta tata atat de ciudat!Nu ii prea suradea ideea plecarii mele ,dar ,cu toate astea ,m-a asat pe mine sa decid ce voi face.Am privit din nou fotografia de pe noptiera.Nici nu-mi venea sa cred ca barbatul acela avea acum 64 de ani.Trecuse atata timp de cand il vazusem ultima oara…Tin minte ca pe cand aveam 14 ani,fusesem impreuna cu parintii mei la conacul lui David,din New Orleans.Am petrecut doua luni minunate in acel oras.Nimic nu se putea compara cu traiul linistit de acolo,in care neprevazutul si calmul erau prieteni buni la catarama.
Imi petreceam fiecare seara plimbandu-ma pe strazile pustii luminate de felinare la fiecare colt,citind ,sau discutand ore intregi cu David despre subiecte controversate,singurul nostrum martor fiind focul din semineu,ce ne acompania in acele ore tarzii.Uneori ma intrebam daca tata era intr-adevar fratele lui.Erau foarte diferiti,si nu ma refer aici la aspect ,ci la modul in care gandeau,in care reuseau sa treaca peste fiecare obstacol.In unele ocazii credeam ca tata era fratele mai mare,si nu invers.In ciuda varstei inaintate pe care o avea,David parea sa fie in continuare acelasi tanar de acum cativa ani,desi reusea nespus de bine sa-si pastreze cumpatul.
Imi placea sa-l ascult povestindu-mi despre calatoriile pe care le facuse in tinerete,in Brazilia,si despre aventurile lui din Rio de Janeiro.Adormeam pe fotoliul acela mare de catifea din biroul sau,pastrand pana si in taramul viselor,vocea lui linistitoare si plina de emotii ce se iveau,fara sa vrea,odata cu revocarea amintirilor.Vedeam in visele mele peisajele descrise de David,si pe el in mijlocul lor,un tanar dornic de cunoastere si cu o curiozitate neinfricata ce i se citea in privire.
Da… trebuia sa ma intorc in New Orleans,sa-mi pun gandurile in ordine,sa scap de moleseala ce ma cuprinsese,si,poate,cine stie,sa-mi acord mie insumi o sansa sa fiu fericita…

louis · Baby

deci asta este debutantul capitol din povestea mea:) sper sa va placa si astept senzațiile voastre:) si inca ceva...acolo,in scrisoarea lui david unde zicea"cineva spuna ca <fiinta>" era de fapt "cineva spunea ca fiinta nu este mai mult decat nefiinta;finnta si neant e totuna" :) ma scuzati,am mancat eu fraza aceea:)

Terrene · Aqwa Qween Admin

woow draguta poveste imi place ...... si imi mai place si kum ai prezentat pers .............ajteptam si cap 2 :-)

louis · Baby

multumesc mult:Dma bucur k iti place;) nuti face griji,va fi si cap 2;)

louis · Baby

2

Gara,gara cu lumea ei pestrita care vine,pleaca,rade,plange,face semne cu mana…Gara cu visatorii ei dintotdeauna care-si hranesc imaginatia cu peisaje pitoresti sperand ca in cele din urma vor fi realitate.Gara cu emotiile,cu megafoanele,cu trenuri care se duc si vin,transformand vise in realitati,si realitati in amintiri…Gara cu chioscul ei de ziare si,undeva langa el,mama,cumparandu-mi zeci de reviste “ca sa nu ma plictisesc tot drumul acela lung…”
-N-ai uitat nimic?se interesa tata,incercand sa nu para afectat prea mult de acest ultim moment.
-E-n ordine,am incercat eu sa-l mai linistesc.Sunt doar 2 luni…si-n plus,sunt pe maini bune,ai uitat?
Ma aproba,lasand sa-i scape un zambet.Am zambit si eu,si i-am imbratisat pe el si pe mama care sosise intre timp cu un maldar de reviste si integrame,iar apoi m-am suit in tren .
Le-am facut un ultim semn cu mana,iar apoi m-am dus in cabina si m-am asezat pe locul meu de la fereastra cu aerul calatorului care nu-si mai doreste altceva decat sa plece trenul.In acea cabina se mai afla un tanar in jur de 20 de ani,ce citea dintr-o carte.Ma bucuram ca nu era aglomerat,desi mi-ar fi placut mai mult sa fiu singura in compartiment.Dar,pana la urma,era bine si asa.Mi-am rezemat capul de fereastra si am inceput sa privesc pierduta peisajele pe langa care treceam.Nici nu-mi dadusem seama cand pornise trenul,atat de ametita eram.Ma gandeam la David,la intamplarile care aveau sa urmeze,si la…
-Esti necajita,nu-i asa?
Am ridicat mirata capul;e,uite ca melancolia mi s-a intiparit pe chip,mi-a intunecat privirea ochilor…degeaba incercam eu,asadar,sa arat lumii ca” nu-i nimic”.Am clipit schitand o urma de suras amar.Nu prea aveam chef de vorba,dar in tren,cand dai de cineva gures,n-ai cum sa scapi de el.
-Nu trebuie sa te simti prost din cauza asta!a continuat tanarul.Pana la urma,nimeni nu e scutit de suferinta.Fiecaruia ii vine,intr-un fel sau altul,randul.
L-am privit contrariata;nu-i puteam vedea prea bine chipul.Lumina batea destul de slab,si in plus,mai purta si o palarie destul de matura pentru varsta lui.Cu toate astea,
imi placea felul lui,invaluitor si cald de a vorbi.Avea ceva din oamenii aceia rari,pe care ii simti dintr-o data apropiati,si carora le pui sufletul in palma,fara sa gandesti prea mult.Afla totul despre tine,sau aproximativ totul,apoi dispar de unde au venit,adica in lumea cea mare.Nu ti-au facut nici bine,nici rau,dar parca te-ai usurat.Ai spus unui om durerea,sau ce te apasa si el a fost alaturi de tine,te-a inteles,nu te-a judecat.I-ai spus atatea lucruri cat n-ai fost in stare sa-i destainui,poate,cuiva drag,de langa tine,nici jumatate.
-Tineai mult la el,nu?

Aproape ca m-am speriat.ei,nu,asta le intrecea pe toate;de unde stia tipul asta ce mi se intampla mie?
-Nu te supara!a zis el.Nu vreau sa fiu indiscret…doar ca alt motiv pentru care o fata tanara ca tine ar fi suparata,nu gasesc,decat,poate,din cauza unui baiat.
I-am aruncat o privire pasiva.
-Nu e vorba despre nici un baiat,i-am spus eu in treacat,iar apoi m-am cufundat din nou in bancheta din piele,si am continuat sa privesc pe fereastra in linistea noptii,dandu-i de inteles “tovarasului”meu ca nu-mi arde de discutii.Acesta,la randul lui,a incetat sa-mi mai puna intrebari,si s-a adancit serios in lectura sa.
Imi era putin jena de barbatul acela strain,si totusi,ma simteam in mod ciudat atrasa de el.M-am gandit ca pana la urma as putea sa-i povestesc totul…sa afle totul…ei,si?peste un ceas sau doua,o sa ne despartim,mergand fiecare pe calea lui,fara sa stim daca destinul avea san e mai intalneasca vreodata.Dar nu!Am alungat gandul acela,fiindu-mi rusine de mine.
Am inchis ochii,desi stiam ca nu voi reusi sa adorm.Nu putusem niciodata sa dorm in tren.Aveam in fata o noapte lunga din care abia trecusera primele ore.M-am ridicat incet,ca san u-mi deranjez vecinul si am iesit pe culoar.am privit in noapte,si apoi la ceasul de la mana:aproape douasprezece.Ma dureau picioarele,desi statusem
tot timpul jos.In jur – liniste,chiar prea multa liniste cat sa pot suporta.Mi-am sprijinit fruntea de geam.Ma usturau ochii.Maine o sa fie rosii si umflati…adica azi.
Clipele zburara grabite.Am deschis fereastra de pe culoar si mi-am umplut plamanii cu aerul rece.Mai aveam mai putin de o ora de mers.Ar cam fi trebuit sa-mi revin,desi imi simteam picioarele grele ca plumbul.oare voi putea merge atat?De la gara pana la conacul lui David era drum,nu gluma.Am oftat.As fi vrut sa raman asa tot timpul,sa simt cum imi patrunde noaptea prin fiecare fibra,sa-mi lipesc fruntea de geam si sa alunec usor prin intuneric catre visele pe care mi le faurisem de cativa ani incoace.
Usa compartimentului meu se deschise si tanarul cucare imi impartisem cabina in acea seara,iesi,tinandu-si pe umar geamantanul.
-Se pare ca trenul a ajuns mai repede!ma anunta el.Cred ca aici ne luam ramas bun.
Mi-a intins mana dreapta ce purta o manusa gri din piele.I-am intins-o si eu pe a mea,si l-am lasat sa mi-o stranga,luandu-ne astfel ramas bun.S-a indreptat apoi spre iesire.Parca ma simteam mai usurata acum.Speram sa nu-l mai intalnesc vreodata.M-am indreptat spre cabina si mi-am luat,la randul meu,bagajul.
Trenul s-a oprit zgomotos in statie si am coborat intr-un sfarsit cele trei trepte care ma mai desparteau de New Orleans.L-am cautat cu privirea pe David dar nu aparea pe nicaieri.Probabil ca nu fusese anuntat de sosirea neasteptata a trenului.M-am hotarat sa ma indrept spre parcul din apropiere sis a-l astept acolo.
Umbra inserarii se cernea printre coroanele stejarilor intunecati,dupa o zi ploioasa de vara.Asfaltul era inca umed.Mergeam incet,cu un pas leganat si cu capul plecat.O oboseala parca imi incovoia umerii,iar privirea imi ratacea melancolic pe frunzisul parcului,pe langa al carui grilaj zabrelit treceam.Erau putin trecatori.Din sensul opus,aparu silueta unui barbat imbracat cu grija,ce inainta greoi.Cand a ajuns in dreptul meu,am avut o scurta tresarire.M-am intors limitat pe calcaie si am pornit grabita pe urmele lui.L-am ajuns din urma,si l-am oprit din mers.
-David!l-am strigat,aproape ragusita.
Barbatul se intoarse surprins,si,recunoscandu-ma,nu putu sa-si stapaneasca un zambet entuziast.
-Selene,mi-a spus el imbratisandu-ma afectuos,a trecut atata timp…vezi?Mai sa nut e recunosc!
I-am zambit cat de dragut am putut.
-Avem multe de discutat…i-am zis eu cu o voce pierduta.
-Da,m-a completat el.Dar nu acum.esti suficient de obosita…O sa avem tot timpul din lume pentru a discuta.
L-am aprobat,lasandu-l sa ma conduca spre un taxi.David mi-a deschis usa din spate a masinii invitandu-ma sa intru.
-S-a intamplat ceva?m-a intrebat el vazand ca stau nemiscata,in fata portierei,privind in gol.
-Nu…doar ca…
-Ce s-a intamplat?a insistat el grijuliu.
-Barbatul acela,i-am spus aratand spre un tanar ce statea rezemat de grilajul parcului,cu mainile in buzunar,cu geamantanul jos,la picioarele sale,si ce ma privea fix,parand san u mai dea importanta nimanui din jurul sau.A fost cu mine in cabina din tren,pe tot parcursul drumului,iar acum…stiu ca pare aiurea,dar cred ca ma urmareste …
David se intoarse brusc, il privi pe misteriosul barbat,si timp de cateva minute bune nu isi mai lua ochii de la el.Tanarul de asemenea,ii sustinu privirea,ba mai mult,ii si zambi.Cei doi continuara sa se priveasca cu o insistenta ce ar fi putut sa scoata din minti pe oricine,iar eu eram,cum se zice,magarul dintre oi;stateam si urmaream stupefiata schimbul acela de priviri,neintelegand ce se intampla cu ei.
-Il cunosti?l-am intrebat pe David,reusind sa-l fac astfel sa revina cu picioarele pe pamant.
Nu mi-a raspuns nimic,doar mi-a facut semn sa intru in masina.L-am ascultat,si l-am urmarit cum imi inchide portiera.Inainte sa se urce si el in masina,l-a mai privit inca o data pe barbatul acela misterios.Intalnindu-I din nou privirea,tanarul isi apuca incet cozorocul palariei si isi inclina capul in semn de respect.David nu schita nici un gest,doar il mai sageta pentru ultima oara cu o privire ce parka vroia sa zica :”ne mai intalnim noi..”,iar apoi se urca in masina,in dreapta soferului
-Spre conacul Talbot!i-a spus el,pe un ton îndeajuns de grav,taximetristului.
Masina a pornit.Am tacut amandoi,si eu,si David,tot drumul,privind adanc in noaptea de dincolo de parbriz,nici unul dintre noi nestiind sa sparga tacerea ce se asternuse intre noi….

Acesta este capitolul 2 :PDT_010:

sper sa va placa si astept in continuare senzațiile voastre :PDT_022: